Singuratatea nu poate fii "umpluta" decat de o singura fiinta - cea care iti poate aduce fie paradisul, fie iadul ... restul lumii face parte din singuratate si cu cat e mai populata, cu atat face sa doara ma mult. Poate din compasiune, poate din simpatie vor fi multi ce vor incerca sa te smulga din ghearele nemiloase ale singuratatii . Si cu cat isi dau silinta mai mult , cu atat iti vor aduce aminte ca esti de fapt din ce in ce mai singur. Dar poti oare sa-i condamni?

Singuratatea e un fel de cancer . Nu doare decat atunci cand e prea tarziu.  Sa urli nu mai are nici un sens. Sa lupti e inutil . Esti deja cotropit . Devii treptat un mort viu. Un suflet slutit de tristete si propria neputinta . Ai nevoie de cineva sa te prinda si sa te tina strans. O brutala mangaiere (!) ... sa - ti alunge spaimele si cosmarurile.

Un fel ciudat de a o trai. Frica de a o pierde e mai mare decat cea de a o avea. Sa fii singur ... mai rau de asa nu se poate. Dar sa nu fii singur  si sa gandesti ca ai putea fii aruncat din nou intr-o singuratate si mai infioratoare - iata o spaima, care intuneca si cea mai mare fericire . Paradisul pierdut si reintalnirea damnarii.